Ziua zero e de obicei dupa revelion, cand debordezi de rezolutii, si sperante ca anul asta o sa fie anul in care faci tot ce ti-ai propus. Pe blogul asta, ziua zero este atunci cand vreau eu sa fie. N-oi fi atat de idiot incat sa astept pana de revelion ca sa desenez rezolutii. Posed abilitatea de a fi atat de naiv incat sa imi fac si astazi. Ma gandesc ca te intrebi de ce citesti asta, dar mai ales, de ce naiba a trebuit sa imi fac un blog si podcast. Vreau sa te conving inainte de toate, ca nu din megalomanie, sau cult de personalitate. Preponderent, in viata asta, traiesc din ce spun si scriu. Educ oamenii sa devina mai buni profesionisti in mai multe zone din viata lor, insa cel mai mult imi place sa ii ajut sa devina mai buni oameni. Faza faina este ca sunt si platit pentru asta. Insa atunci cand nu o fac intr-un spatiu organizat, am idei, opinii, pareri, reclamatii, pe care nu le exprim intr-un loc articulat, astfel incat la cativa ani distanta, sa am un loc unde sa imi fie rusine ce idiot eram odinioara. Stiti voi, precum pozele cu tine, bine baut la o petrecere, unde nu prea te placi. Asadar am creat acest spatiu, mai mult pentru mine, decat pentru tine, trebuie sa fiu sincer. E un pretext bun ca eviscerez demonii mintii, prin scris, dar si interviuri cu oameni faini. Te invit sa ma judeci aspru, sa te amuzi de balbele mele, dar mai ales, sa bagi ceva in cutia mintii.

petru

Q: De ce fac podcasturi?

Am mereu senzatia ca prezentul asta e senzational. Ca acum mi-a venit o idee, o formula, o revelatie. Problema e ca prezentul e facut din milioane de mici secunde de prezent. Iar ideile vin tavalug, in cascada, si le acopera pe cele dinaintea lor, suprascriind fara regret , toate altele. Si tot asa. Cunosc oamneni tare misto, avem multe discutii faine, mi-a placut prea mult Andrei Gheorghe cand eram copil, ca sa nu visez ca as putea sa iti transmit ceva. O idee, o senzatie, o emotie, o vibratie. Asa a aparut Wuffendaf Podcast. Ziua zero.